După 15 ani de la producerea accidentului la Iazul Aurul, stafiile acestuia mai bântuie, generând consecinţe economice dramatice pentru Baia Mare şi Maramureş. Cu un minim de responsabilitate tehnică din partea celor implicaţi, acest accident putea să nu se producă. Momentul a fost nefast iar amploarea mediatică a atins cote fără precedent în istoria accidentelor miniere. Catalogarea accidentului ca fiind ”cea mai mare catastrofă ecologică de după Cernobâl” a declanşat o adevărată isterie în presă, otrăvind imaginea României şi a Băii Mari.
Surprinzător este faptul că şi în prezent, numeroşi “ecologişti“ care se manifestă prin diferite mijloace de comunicare, continuă să denatureze efectele reale ale accidentului, exagerându-le, “cianurând“ imaginea regiunii. Ei se transformă, de fapt, în ecoterorişti, prin neînţelegerea consecinţelor faptului că obstrucţionarea oricărei activităţi industriale subminează interesul dezvoltării comunităţii.
De ce nu suntem corecți până la capăt?!
Dacă reacţia vecinilor unguri şi a presei internaţionale faţă de accidentul din Baia Mare a fost foarte vehementă, cu exagerarea consecinţelor, această atitudine nu s-a repetat în anul 2010, când accidentul produs la Ajka (Ungaria), la un iaz de decantare în activitate, a provocat 10 morţi, 150 de răniţi şi numeroase proprietăţi distruse şi infestate. Autorităţile maghiare au gestionat acest accident cu responsabilitate, i-au condamnat pe cei răspunzători de siguranţă, dar au permis continuarea activității respectivei societăți.
Revoltător este faptul că mulți dintre cei care apar azi în presă ca “specialişti“ și dau sfaturi, erau răspunzători pentru proiectul pe care l-au implementat în Baia Mare şi au girat siguranţa acestuia ! Aceştia, din ignoranţă, au fost de acord cu un proiect a cărui documentaţie cuprinde afirmaţia “nu există nici un risc“. Orice inginer responsabil ştie că un proiect industrial cu risc zero nu există – este o utopie – şi nu-şi permite să-l semneze. Într-o astfel de situaţie, într-o ţară în care respectarea siguranţei proiectelor este primordială, are loc un proces juridic, în care cei responsabili de accident sunt condamnaţi. În acest fel, se elimină ipotezele false, care alimentează în continuare neavizaţii şi căutătorii de senzaţional.
Nu așa s-au petrecut lucrurile în cazul accidentului ”Aurul”. Dacă astăzi este considerat accident grav, catastrofă, dezastru, etc., fără o decizie judecătorească bazată pe expertize tehnice care să dovedească responsabilitatea și vinovăția, precum și amploarea pagubelor, atunci orice apreciere este nefondată și reprezentă simple speculații, vehiculate de persoane neautorizate și, de multe ori, interesate în transmiterea unor informații denigratoare.
La 01.02.2010, O.N.G.- urile au comemorat 10 ani de la accident şi împreună cu ministrul român al mediului – dl. Laszlo Borbely, au păstrat un moment de reculegere (pentru cine ?! – accidentul nu s-a soldat cu pierderi de vieţi omeneşti !) şi au reiterat ideea că accidentul Aurul de la Baia Mare a fost ”al doilea Cernobâl”. Exagerarea, împinsă până la paroxism, a unui accident fără victime (au murit peşti doar în Ungaria, pentru că din ignoranţă, crezând că fac bine, au utilizat ca antitod al cianurii, hipocloritul) a provocat un grav prejudiciu de imagine activităţii miniere din România.
Cu ce ne-am ales noi, băimărenii?
Am închis mineritul – activitatea în jurul căreia s-a cladit comunitatea – fără să găsim alternative. Am rămas cu mormane de deşeuri miniere, toxice, fără să le ecologizăm corespunzător. În timp ce în România se închidea activitatea minieră, preţurile metalelor creşteau la cote istorice iar în alte ţări, lideri vizionari făceau investiţii masive în domeniul exploatării şi valorificării resurselor minerale, asigurându-şi creşterea economică, chiar în timpul crizei.
Închiderea activității miniere din România n-a fost legată de accidentul ”Aurul”, ci a fost rezultatul unei decizii naționale, necontestată la nivel local. În prezent, redeschiderea activității miniere este contestată vehement, folosindu-se ca justificare, în primul rând, acest accident precum și imaginile horror create de hiperbolizarea efectelor utilizării cianurii pentru extragerea aurului. Acest subiect l-am dezbătut pe larg într-un articol publicat în Revista Minelor nr. 1 din 2014, disponibil și online.
Cine este responsabil pentru defăimarea noastra? Cine stopează orice proiect care poate crea locuri de muncă şi poate deschide calea ecologizării depozitelor de deşeuri miniere? Credem că fără activitate industrială trăim într-un mediu curat? Ne înşelăm: aceste mine şi depozite de deşeuri abandonate continuă să polueze, iar sărăcia îi împinge pe mulţi băimareni să ardă cele mai toxice substanţe – materiale plastice, cauciucuri, cabluri, pentru a recupera şi valorifica metalul. Râul Săsar pare curat în lipsa activităţii miniere, dar se va « murdări » din nou când vor ieşi apele de mină care se acumulează în subteran şi vor ajunge în reţeaua hidrografică încărcate cu poluanţi, găsindu-ne, din nou, nepregătiţi. Astfel de situaţii pot genera accidente ecologice şi putem fi – pentru a câta oară ? – catalogaţi cu cele mai sarcastice apelative.

”Enigmele” accidentului, neelucidate nici în prezent
În ceea ce priveşte accidentul ”Aurul”, sunt nenumărate aspecte care intrigă: de ce în România, unde concentraţia de cianură era mare, numărul peştilor morți este foarte mic, iar în Ungaria, unde fenomenul de diluţie a scăzut concentraţia de cianură, peștii morți sunt de ordinul miilor de tone? De ce şi azi, în documente accesibile online, există informaţia că la ieşire din România, pe râul Someş, conţinutul de cianură era de 7,6 mg/l iar la intrare în Ungaria (Csenger) – la distanţă foarte mică – ele sunt declarate de 32,6 mg/l ?
Semnificativ mi se pare articolul apărut în Revista Capital, la data de 24.02.2000, cu un titlu foarte sugestiv: ”Enigmele poluării de la Baia Mare seamănă cu cele ale Revoluţiei din 1989”, în care se face o analiză obiectivă a evenimentelor provocate de accident.
În loc de concluziii
Dacă Romaltyn Mining îşi încetează activitatea şi părăseşte obiectivul, dispar – pe termen nedefinit – posibilităţile de asigurare a stabilităţii, respectiv garanțiile de reabilitare şi ecologizare a celor două iazuri (”Aurul” şi Iazul Central). Abandonarea acestora în starea actuală constituie sursă pentru potenţiale accidente şi generează poluare continuă.
Invocarea perpetuă a accidentului ”Aurul” și consecvența în exagerări blochează inițiative economice și de mediu, descurajându-i pe actualii, sau pe alți potențiali investitori și determinându-i să-și orienteze investițiile și atenția spre alte zone. Prezentarea obiectivă a faptelor modelează cu timpul opinia publică și înțelegerea de către aceasta a avantajelor unui proiect industrial, precum și importanța asumării responsabilității pentru riscurile pe care acesta le presupune.
Prof.univ.dr.ing. Ioan Bud